Noaptea în care Psalmul 139 m-a ținut în picioare
Sunt cântece care se scriu ușor.
Și sunt cântece care se nasc din lacrimi.
Acest cântec s-a născut într-o perioadă de frământare, într-un timp în care inima mea căuta liniște, răspunsuri și odihnă.
Au fost doi ani în care fetița noastră a trecut prin probleme de sănătate. Doi ani de întrebări, de nopți nedormite, de „Doamne, până când?”
Într-una dintre acele nopți, când povara mi se părea prea grea, I-am spus lui Dumnezeu : „Este prea mult pentru mine. Nu mai pot.”
Și atunci, în liniștea aceea încărcată, versetele din Psalmul 139 au început să fie șoptite în gândul meu:
„Nu te-am întocmit Eu? Nu te-am țesut Eu?
Când nu erai decât un plod fără chip, ochii Mei te vedeau…
În cartea Mea erau scrise toate zilele care-ți erau rânduite…
Unde ai putea fugi de Mine?
Eu te înconjor pe dinapoi și pe dinainte și-Mi pun mâna peste tine.”
Nu a fost o voce audibilă.
A fost o aducere aminte.
Psalmul 139 nu este doar un psalm frumos. Este o declarație a suveranității și a apropierii lui Dumnezeu. Este psalmul care ne amintește că nu suntem un accident, că nu suntem scăpați din vedere, că nu trecem prin nimic fără ca El să știe.
„Nu te-am întocmit Eu?”
Adică: Eu știu cum te-am creat.
„Înainte de a te fi născut, te-am cunoscut.”
Adică: știu cât poți duce.
„Te înconjor pe dinapoi și pe dinainte.”
Adică: nu ești singură în furtună.
În acea noapte, n-am primit toate răspunsurile.
Dar am primit pace.
Am înțeles că Dumnezeu ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine. Că El ne numără pașii, zilele și lacrimile. Că este prezent nu doar în victorie, ci și în saloanele de spital, în așteptări, în frici, în oboseală.
Din acea experiență s-a născut acest cântec.
Un cântec despre un Dumnezeu care ne cunoaște, ne iubește, ne numără pașii și nu ne dă mai mult decât putem duce.
Un Dumnezeu care rămâne suveran chiar și atunci când inimile noastre nu mai au putere să cânte.
Un Dumnezeu vrednic de laudă, nu doar când înțelegem, ci și când ne încredem.
Poate și tu treci printr-o perioadă în care totul pare prea greu.
Poate ai rostit și tu, în șoaptă: „Nu mai pot.”
Dumnezeu rămâne același.
El te-a întocmit.
Te-a cunoscut înainte să fii.
Și știe exact cât poți duce.
